Calendarul vaccinărilor H1N1:
- Începând cu 20 octombrie: personalul din spitale
- Începând cu 2 noiembrie: medicii independenţi
- Din 12 noiembrie: toţi cei din jurul copiilor de până la 6 luni, restul personalului medical
- La sfârşitul lui noiembrie: toţi adulţii sub 65 de ani şi copiii care au afecţiuni de lungă durată (aceştia au risc mai ridicat), femeile însărcinate, copii de până la 25 de luni
- În decembrie: toţi adulţii
Alte fapte: acum două săptămâni au fost 341.000 de consultaţii ale medicilor de familie pentru H1N1. Asta este cu 75.000 mai mult decât în săptămâna anterioară. Doar 21% dintre francezi vor să facă vaccinul, existând o dezbatere despre efectele aditivilor din vaccin. La New York însă sunt 53% cei ce vor să se vaccineze, ceea ce a creat deja o penurie, fiind doar 800.000 de doze distribuite până săptămâna trecută.
Am zis că vorbeam de Franţa? Sau că La Tribune de sâmbătă, sursa informaţiilor de mai sus, include mult mai multe detalii şi dezbateri serioase despre pandemie decât am văzut prin toată presa românească adunată la un loc.
Miercuri, la ştirile din România, se vorbea despre vaccinul unguresc, care costă cam 30 de lei şi se găseşte în farmacii. Evident, la farmaciile din Ungaria.
Între timp, în România, Primul Ministru, Preşedintele şi un secretar de stat de la Sănătate nu par a se pune de acord asupra numărului disponibil de doze, asupra momentului când vor deveni disponibile, asupra nevoii de a te vaccina, asupra deciziei de a cumpăra sau nu doze…
Uite ce îmi scrie un cadru didactic într-un text în care descrie un elev ce a abandonat educaţia:
Băiatul care a abandonat parţial studiile a motivat spunând că trebuie să se ocupe de gospodărie, observându-se un ataşament mare faţă de calul său.
Mda. Lucru mare fuga asta de idei!
Uite ce îmi spuse Irina (aproape 7 ani) aflând că au un caz de gripă porcină în şcoală:
O fetiţă a pus mâna pe un porc şi s-a îmbolnăvit.
Mi se pare doar mie sau la Irina logica frazei e mai elaborată???? Atunci care e diferenţa dintre elevul din clasa I şi cadrul didactic???
Mă întreb care ar putea fi chițibușeria de interpretare a Constituției ce ar putea - ipotetic vorbind - să servească drept motivație unui Președinte oarecare pentru a dizolva Parlamentul în ultimele 60 de zile de mandat, după ce au picat două propuneri de guvern.
Să aibă de a face cu ”starea de necesitate” prilejuită de o pandemie de N1H1 sau de o criză economică? Să fie vorba de nenumărate cazuri de corupție la jumătate dintre parlamentari? Să fie o decizie a însuși Parlamentului (paranoia curentă spune că PDL ar cumpăra voturi, cu bani sau dosare, de la parlamentari din alte partide, însă mi se pare puțin credibil un asemenea scenariu grotesc, dat fiind că ar fi nevoie de 40-50 de voturi)?
Sper totuși să nu vedem, din nou, astfel de inovații și de ”originalizări” ale ”democrației”...
Faptele: Conform Realitatea.net Băsescu merge la un miting electoral în localitatea lui Dinescu. Dinescu se înființează şi el, deși este cunoscut ca un opozant al președintelui. Primarul Craiovei, aflat şi el la miting, îl aduce în discuție pe Dinescu drept adversar. Dinescu vrea drept la replica si se suie la tribuna. Băsescu nu îl lasă să vorbească, invocând faptul că e mitingul lui. Dinescu nu coboară de pe scena. Băsescu spune ceva despre indivizi care ponegresc tara la televizor şi câștigă bani de pe urma ei. De undeva, din străfundurile minţii, îmi apare imaginea unui soi de intelectuali care sug sângele poporului…
In opinia mea, Dinescu nu avea ce căuta acolo. Băsescu avea dreptate in acest sens. Era mitingul său, ca şi candidat la președinție (nu ca președinte, cum eronat a specificat domnul în cauză), nu un loc unde se suie cine are chef pe scenă şi primeşte drept la replică.
La fel, după mine, este inacceptabil ca președintele unei ţări să asmută o parte a populaţiei împotriva celeilalte, afirmând despre unul sau altul că tratează cu scârbă populaţia... Sau, în fine, asta e doar după gustul meu. Dacă mă gândesc bine astfel de strategii le-am mai văzut la alţi doi dintre preşedinţii care au condus România în timpul vieţii mele.
:(
Alte opinii, mai mult sau mai puțin similare: Cristi Pârvan, Dan Șelaru.
Ce candidat câştigă din gripa porcină? Se vor mai ţine oare alegerile? Asta mă întreb în cele ce urmează…
Contextul e simplu. Europa străbate o perioadă cum nu a mai cunoscut demult, dominată de o epidemie de gripă. În principiu nu sunt afectaţi cei ce au trecut prin anii 40-50 printr-o perioadă în care o tulpină similară de gripă străbătea continentul şi care este probabil să se fi imunizat cu acel prilej. Noua gripă cunoaşte şi forme mortale, iar dozele de vaccin sunt rare, abia intrând în producţie.
România nu a comandat din timp doze la producătorii internaţionali mari, unde era mai scump. A preferat să aştepte producerea unui vaccin autohton, mai ieftin. Sperăm că vaccinul va fi la fel de bun ca cel de la Novartis sau Gsk. Până una alta însă, vaccinul românesc încă nu este gata.
În plus, este probabil ca mai bine de jumătate din populaţie să refuze vaccinarea, aşa cum s-a întâmplat anul trecut şi cu vaccinul contra cancerului de col uterin.
În urma demisiei miniştrilor PSD, Ministerul Sănătăţii a rămas fără de ministru. Preşedintele în funcţiune şi PDL au ales o cale în afara spiritului constituţiei şi tergiversează investirea unui nou guvern.
Secretarul de stat de la Sănătate, un medic (Adrian Streinu Cercel), a lăsat să se înţeleagă că fără vaccinare poate fi vorba de câteva zeci de mii de morţi. A vorbit despre nevoia de a comanda vaccinul în străinătate. Soluţia este oricum naivă: ca să avem vaccinul acum, ar fi fost nevoie să îl comandăm acum 2 ani, aşa cum au făcut polonezii, de exemplu. Pe atunci, Ministerul Sănătăţii era al PNL.
Declaraţia doctorului Streinu Cercel a fost imediat contrazisă de preşedintele în funcţiune, aflat în plină campaniei electorală: nu e nevoie de vaccin, deja avem un milion de doze şi mai facem un milion. Evident, te întrebi de ce, dacă tot avem deja un milion de doze, acestea nu se distribuie?? În plus, un milion+un milion=două milioane., iar România are cam 18 milioane de cetăţeni în interiorul ţării. Eliminându-i pe cei care ar putea fi imuni în urma epidemiei oarecum similare de acum 65 de ani, rămân în jur de 15 milioane pentru care nu există vaccin.
Spusele doctorului-secretar de stat pot fi veridice prin implicaţii: epidemia pare a mai dura 2 ani/. Atunci, chiar şi dacă ar veni mai târziu, nu ar fi oare utile dozele acelea comandate în străinătate. Nu ar putea fi distribuite pe bani celor care vor să le cumpere? Dar dacă vaccinul românesc se dovedeşte ineficient? Sau de fapt nu este şi nu va fi produs?
Preşedintele în funcţie este posibil să fi dorit să calmeze populaţia, de altfel unul din atributele principale ale poziţiei pe care o ocupă în stat. Este de asemenea posibil să fi avut informaţie precisă despre stocurile de vaccin (desigur cu nedumerirea nefolosirii acestora). La fel de bine este posibil să fie depăşit de situaţie, aşa cum depăşiţi par a fi fost Guvernul PNL, Guvernul PDL+PSD, şi Preşedinţia la modul general: epidemia a izbucnit, vaccinările încă nu au început.
În funcţie de gravitatea epidemiei, Traian Băsescu poate pierde masiv (mergând până la eliminarea din primul tur) sau poate câştiga moderat. Dacă nu se vor înregistra victime, sau numărul lor va fi mic, se poate spune că a gestionat bine momentul. Acest lucru îi va aduce ceva voturi, dar nu multe. În schimb, nu va pierde.
Dacă însă apar victime, declaraţiile sale despre cele 2 milioane de doze de vaccin îl pot elimina din competiţia electorală încă din primul tur. Ar fi suficient ca un părinte înnebunit de durere să vină la TV şi să îl acuze de moartea copilului său, pe care să o lege de absenţa vaccinurilor.
Altfel, un alt scenariu malefic, poate însemna perpetuarea lui Traian Băsescu ca preşedinte, prin anularea alegerilor: epidemia devine prea puternică pentru ca acestea să mai poată fi organizate…
Indiferent cum ar fi, sper ca epidemia de gripă să treacă cât mai iute.
În urmă cu 9 ani, un suedez ce îşi făcea doctoratul pe comportamentul filialelor ruseşti ale celor 10 firme suedeze de la Moscova, îmi povestea cum acesta se adaptează rapid şi personalul (suedez) începe să adopte deprinderi ruseşti.
Ca să înţelegeţi mai bine diferenţa, este bun un exemplu: în acea perioadă, un caz de mare corupţie a stat mai multe zile în prim planul ştirilor de la Stockholm, iar de atunci încoace au tot apărut detalii despre procesele declanşate. În Suedia, vânzarea de băuturi alcoolice se poate face doar într-un lanţ de magazine de stat, numite Systembolaget. Cazul cutremurător de corupţie este dat de şefii mai multor astfel de magazine care puneau marfa unei anumite firme în rafturi aflate mai la începutul magazinelor şi primeau în schimb vacanţe sau ale bonificaţii.
(vă sună cumva similar cu relaţia dintre distribuitorii de medicamente şi medicii din România?)
Ei bine, filialele suedeze de la Moscova învăţau repede de la ruşi cum să evite taxele, cum să dea şi să primească comisioane, cum să informalizeze masiv orice relaţie comercială.
Această introducere serveşte însă doar ca pretext pentru o bucăţică a surprinzătoarei şi eternei Românii. Vreau să scriu despre retaileri. Ani de zile, de câte ori am mers la Bruxelles, la Köln, Budapesta sau practic oriunde găseşti un H&M sau un C&A, am făcut o vizită prin magazine cumpărând câte ceva. Ani de zile, deşi franşize precum cele ale Zara erau prezente în România, am constatat cu stupoare că acestea se încăpăţânează să aducă în general produsele lor cele mai scumpe precum şi pe cele de calitate mai proastă, vânzându-le la preţuri oricum mult mai mari decât la Varşovia sau Viena, spre exemplu.
Am căutat mereu să nu găsesc cauza în lipsa de profesionalism a celor ce fac studiul pieţei în firmele respective (deh, am nostalgia unei licenţe obţinute cândva în domeniul respectiv!). M-am gândit că cine ştie, studiile lor le spun că oamenii n cumpără ceea ce caut eu. Ce e drept, văzând mereu români în magazinele vestice, văzând mereu aceleaşi haine pe care le cumpăram şi noi purtate de colegii de grădiniţă ai Irinei, am tot avut dubii în privinţa asumpţiei mele.
Privind însă acum la viteza cu care se vând produsele la recent deschisele filiale C şi A de la noi (în Militari şi în Mall-ul deschis săptămâna trecută), ipoteza profesionalismului se spulberă.
Iar lucrurile nu se rezumă la haine, ci şi la supermarketuri sau la media – aşa cum sugera Cristi într-un comentariu la un post anterior. Aş adăuga pe listă publicitatea, consultanţa politică şi multe altele.
Probabil că firmele vestice au venit aici cu oamenii lor, dar, ca şi suedezii de la Moscova, pierduţi într-o lume oarecum altfel decât a lor, aceştia au preluat rapid obiceiurile locale. Au început să îşi facă studiile de piaţă după ureche, bazându-se pe concentrarea exclusiv pe ceea ce doreşte majoritatea relativă a celor ce cumpără. Aşa că avem aproape exclusiv talk-showuri lipsite de imaginaţie, adesea stupide prin format, mărfuri de proastă calitate, boxe ce produc un fundal sonor extrem de zgomotos, ce te alungă din magazin etc.
A nu te uita ce se poate face dincolo de ceea ce e deja făcut este un pattern tradiţional. Tradiţia spune să mergi pe căi bătute şi să vinzi doar acel produs sau tip de produs care s–a mai vândut. Să îl vinzi tuturor, fără a fi interesat de vreo diversificare.
Asta învaţă oare de la noi străinii ce vin aici?
Cum timpul meu liber nu prea mai există, ceea ce am început să fac este să adun chestii scrise în varii momente şi să le pregătesc pentru postare la un moment dat, planificându-le postarea.
Astfel unele ajung să apară surprinzându-mă până şi pe mine. Ca să experimentez şi să mă surprind definitiv am început să fac posturi care vor apărea peste câteva luni... Voi putea astfel să mă auto-uimesc despre cât de rapid se schimbă sau cât de statornice îmi sunt opiniile :)
Există un interes ridicat în ultima vreme faţă de educaţia românească. La 12 ani de la primele testări internaţionale ce au arătat că sunt între cei mai slabi din lumea civilizată, începem să observăm si noi acest lucru.
Astfel că apar numeroase sondaje referitoare la educaţie. Din 2007 încoace, eu am văzut unele la Soros, la ASG, mai nou la Readers’ Digest, şi acum la GfK.
Interesant acest ultim sondaj a GfK. Aparent el spune că românii sunt nemulţumiţi de sistemul de învăţământ.
Rezultatul nu este tocmai în consonanţă cu toate celelalte sondaje, care arată că mulţumirea este mai mare în sistem (la profesori şi studenţi) decât în populaţie, dar şi că populaţia consideră sistemul mai degrabă drept unul performant.
Este însă posibil ca aici să fie o chestiune metodologică interesantă, despre care am tot avut discuţii cu varii colegi în ultimul timp: GfK foloseşte o scală de 5 puncte, lăsând subiectul dreptul să răspundă „nu şunt nici de acord, nici împotrivă”. Celelalte sondaje folosesc scale cu număr par de categorii de răspuns, fără a permite versiunea indeciziei şi forţând opţiunea pozitivă sau negativă.
În condiţiile acestea, ponderea nemulţumiţilor dată de GfK este similară cu cea (rezultată din alte sondaje) a celor ce consideră învăţământul mai puţin performant.
Să însemne acest lucru că de fapt, cei care nu sunt „nici nemulţumiţi, nici nemulţumiţi” în sondajul GfK or avea de fapt mai degrabă o opinie uşor favorabilă sistemului de învăţământ.
(da, sunt conştient că în celelalte sondaje din ultimii 2 ani discutăm despre alte aspecte ale sistemului, sau avem alte populaţi de respondenţi, însă diferenţa dintre ele şi GfK este foarte mare, de aceea caut răspunsul în primul rând metodologic)
Oricum ar fi, cred că se menţine trendul de scădere a încrederi în sistemul de învăţământ (practic singura parte a organizării societăţii care s-a bucurat de o relativă încredere în ultimii 20 de ani). Rămâne de văzut dacă sistemul va pricepe ceva din acest lucru sau va continua să ignore realitatea, aşa cum ignoră rezultatele dezastruoase la PISA, PIRLS, TIMSS sau performanţa academică submediocră a universităţilor româneşti.
Continui să fiu uimit cât de puţini dintre absolvenţii de învăţământ superior ştiu să utilizeze "Track Changes" într-un editor de text (fie el Word sau Writerul din Open Office).
OK, să zicem că un inginer nu are nevoie de aşa ceva, dar toţi cei din administraţia publică, din cabinetele notariale, consultanţi juridici şi avocaţi, sociologi, pedagogi, psihologi, economişti de varii tipuri, ziarişti (!!!), pentru toţi cei ce scriu rapoarte şi lucrează împreună cu alţii pe acelaşi document, a stăpâni tehnica cu pricina e o necesitate absolută.
A nu o stăpâni nici la câţiva ani de la absolvire constituie o indicaţie de nedorit a propriului profesionalism.
Într-un articol publicat acum câteva luni în Dilema Veche, Andrei Manolescu discuta despre contactul amuzant dintre românii ce ajungeau în străinătate în anii 1990 și supermarketurile de acolo. Izolați în afara discuțiilor despre hrănitul sănătos, românii aveau dificultăți în a pricepe, de exemplu, de ce există mai multe feluri de salată, de ce e bine ca și adulții să consume lapte, sau care e diferența dintre cartofii pentru copt și cei pentru salată.
Vă îndemn să (re)citiți articolul pentru câteva detalii savuroase.
Din păcate, dacă te uiți pe cifrele privind consumul de lapte de exemplu, pe ceea ce se consumă în restaurante, pe ceea ce se găsește în supermaket, realizezi că nici azi nu s-a schimbat mare lucru. Nu știm aproape nimic despre ce și cum ar trebui să mâncăm și continuăm să ne repezim la cartofi prăjiți cu cotlete de porc, la sosuri cu mult ulei, ciorbe lungi, mâncare multă la cină... Până și consumul de alcool este dubios: prea puțină bere și mult prea multe tării (și alea de calitate extrem de proastă). Mai mult, și pe alea le consumăm fără să le savurăm: cantitatea contează.
Toate acestea țin de cunoaștere, iar aceasta se cere educată, informată. Alegerea unor mâncăruri sănătoase, adecvarea vinului la mâncare, a nu consuma pâine la orez, cartofi sau paste sunt chestii care se învață. La fel cum se educă și gustul. iar odată cu ele dispar și ironiile la adresa celor care au un consum pe care nu îl înțelegem, nefiind legat de tradiționalul sos.
La fel cum e nevoie de discuție și informare serioasă înainte de a decide că e mai bine cu președinte sau fără, cu parlament uni- sau bi-cameral...
Mă uit şi nu mă dumiresc.
Citesc rapoarte despre şcoli aflate în diverse locuri din şcoală.
Mă izbesc fraze de genul …aici, pe lângă faptul că trebuie să-i dai măcar minimum de cunoştinţe, trebuie să te duci acasă aproape zilnic.
Învăţământul românesc pare a fi dominat în continuare de idea că menirea şcolii este aceea de a transmite cunoştinţe. Ca şi cum un doctor ar trebui să pună doar diagnosticul după ce apare boala nu să şi prevină apariţia acesteia. Sau un constructor ar trebui să facă doar pereţii, nu să îi şi tencuiască, că asta ar fi plictisitor.
Arareori cadrele didactice vorbesc şi despre rolul lor de a discuta cu elevii, de a preveni tendinţele acestora de a abandona şcoala, despre valenţele de integrare în societate (scopul primordial al educaţiei...).
Arareori un cadru didactic plasează şcoala în comunitate, altfel decât pentru a acuza părinţii că nu pregătesc suficient copiii sau că nu îi opresc pe aceştia din a se bate pe culoarele şcolii (de parcă culoarele nu ar fi ale şcolii).
Cei care îmi furnizează rapoartele, absolvenţi de ştiinţele educaţiei, consideră că nu e treaba lor să îmi descrie locul în care se află şcoala, deşi li s-a indicat explicit că trebuie să o facă şi sunt plătiţi pentru asta.
La fel cum sunt plătite cadrele didactice să furnizeze un serviciu educaţional complex, iar ele consideră că este sub demnitatea lor să facă altceva decât transmitere de cunoştinţe. Aşa se învaţă probabil implicit la şcoală: şcoala e dincolo de societate, nu are treabă cu plebeii, nu e treaba ei să se ocupe de altceva decât de chestii academice.
Evident, nu vorbesc aici de toate cadrele didactice, ci doar de o majoritate. Şi a dispărut de mult acel laitmotiv că doar cei mai în vârstă fac aşa ceva.
Şi evident, din când în când apare câte un manager şcolar care se plânge că nu are aia şi nu are ailaltă, dar nici prin minte nu îi trece să identifice alte soluţii decât să ceară părinţilor să identifice soluţii. La urma urmei, el e manager, cum ar putea să facă tocmai acel lucru pentru care e plătit???
Şi aici începe de fapt "respectul" ăla de care se tot face tam-tam la televizor. În capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, în dorinţa de a-ţi face mai întâi treaba ta şi abia apoi să ceri de la ceilalţi.
Până acolo însă e drum extrem de lung, iar Brucan pare a se fi înşelat, subestimându-l...
PS. Un alt drum pe care începe "respectul" e descris de Cristi, iar Claudiu vorbeşte de acelaşi lucru, dar la un nivel mult mai abstract
Am un amic care a făcut facultatea de transporturi la începutul anilor 1990. Acum e în Canada.
Atunci, la începutul anilor 90, ne întâlneam adesea vinerea în super-aglomeratul personal de 16 și 13 minute (ora s-a mai schimbat de la un an la altul), care făcea doar patru opriri de la București la Ploiești și care străbătea distanța respectivă în doar 40 de minute.
Prietenul cu pricina ne povestea la un moment dat ce aflase de la unul dintre profesorii săi: locomotivele și vagoanele alea amărâte, lipsite de confort, mustind de studenți, puteau străbate cam în 15 minute cei 60 de kilometri ce despart Ploieștiul de București. Problema era însă că pentru astfel de viteze liniile nu erau OK.
Pentru noi, pe atunci, era un soi de vis să vedem cum facem de acasă până la București jumătate de oră, eventual pe o linie comună cu cea a metroului... Ne gândeam că România, Ministerul Transporturilor, va investi în linii, așa cum războiul din Yugoslavia asigurase finanțarea, prin 1995/1996, și pentru autostrăzi și pentru pod peste Dunăre.
Prietenul meu este acum în Canada, alături de multe alte promoții de studenți la transporturi. În România, autostrăzile continuă să fie un vis: ungurii, care au primit banii tot cam atunci, le-au terminat pe ale lor. Podul de la Calafat-Vidin a fost început cu peste 10 ani mai târziu, de terminat nu se știe când se va termina, iar bulgarii oricum sunt cu un an înaintea noastră. 
Cât despre trenuri, s-au cumpărat vagoane noi, avem aceleași linii vechi, iar despre utilitatea infrastructurii cu pricina povestește Adi Hatos, cel care trimite indirect și către trenulețul Thomas...
Dar nu-i nimic, că facem Canalul București-Dunăre, pohta ce au pohtit miniștri ai transporturilor mai noi sau mai vechi.
Postări
