Malcolm Bradbury, Omul Istoriei, Editura Art, 2008. [ediţia originală: 1975]
Am recitit cartea lui Malcolm Bradbury, Omul Istoriei.
Pentru mine este un soi de întoarcere în timp: prima lectură a fost în 1992, când Şerban – parcă – îmi spusese că e o carte bună. Era aşadar înainte de a avea de-a face cu sociologia (cartea lui Bradbury se desfăşoară printre sociologi). De altfel cred că era una dintre primele mele interacţiuni cu sociologia, prima oară când auzeam poate cuvântul, după celebra strigare televizată din 22 decembrie 1989, din curtea Televiziunii: avem nevoie de doi jurişti, doi economişti, doi …[…], şi doi sociologi.
Îmi amintesc că îmi notasem pe o bucăţică de carton alb, de mărimea unei cărţi de vizită, câteva nume de autori amintiţi în carte. Mi se păreau interesanţi şi vroiam să îi citesc. Aveam să o fac ceva mai târziu, ca student in sociologie. Cartea lui Bradbury o uitasem însă de mult şi nu cred să fi fost vreo asociere între ea si decizia mea ulterioară de a deveni sociolog.
[Prin clasa a V-a sau a VI-a mă gândisem să devin cibernetician, sub influenţa unor lecturi SF. Nu aveam habar ce înseamnă asta, dar suna bine. E de altfel singura meserie despre care să îmi amintesc să mă fi atras pe când eram mic. Oricum, şi în cazul acestei dorinţe, când am devenit student la Cibernetică uitasem de mult de gândurile din clasa a V-a, pe care le-am rememorat abia la câţiva ani după ce am absolvit, parcă atunci când Mălina m-a întrebat ce vroiam să fiu când eram mic.]
Revenind la Bradbury, cartea sa seamănă ca tematică si stil cu Lodge cel din trilogia deschisă de
Schimb de dame, sau cu Sharpe, cu a sa serie
Wilt. Scriitura nu este însă la fel de spumoasă. Comicul există şi la Bradbury, fiind adesea savuros. La fel se întâmplă si temele serioase, la fel de actuale şi azi (cartea a apărut în 1975). Mini-fresca unei bucăţele din viaţa universitară a anilor 70 este interesantă, chiar dacă Bradbury simte uneori nevoia de a se adânci în explicaţii uşor redundante.
Cui îi plac Lodge şi Sharpe, îl va găsi probabil interesant si pe
Omul istoriei.
Dacă studiaţi sau aţi studiat sociologia (şi nu numai!), merită să citiţi
Omul istoriei, măcar pentru a compara cartea cu atmosfera din facultate :)
PS.
Ediţia din 1990 de la Editura Univers, dacă ţin eu minte bine, era mai bogată în note de subsol ale traducătorului, care atunci mi-au prins bine. E posibil însă să fie doar o amintire distorsionată. Ediţia Art propune însă un titlu ce pare mai apropriat de sensul intenţionat de autor…, dar şi o copertă mai puţin inspirată după gustul meu…
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
“Urcaţi mai sus, locurile din faţă sunt rezervate pentru cei de la Minister”, mi se spine când intru în sala unei conferinţe. Întâmplător eram chiar unul dintre „speakeri”. Ca cetăţean de mâna a doua m-am aşezat cuminte în spate.
Îmi amintesc apoi de o conferinţă a sociologilor, unde ultima zi a fost practic anulată pentru că sosise primul ministru să spună trei tâmpenii. Ce contau zilele şi orele de dezvoltare teoretică, analiză a datelor, pregătire a prezentării rezultatelor. Cei 30-40 de oameni care aveau prezentări în diferite secţiuni în ziua respectivă (nu, nu mă număram printre ei), nu au mai avut prilejul să discute despre ceea ce studiau, să primească comentarii. Mai importantă era campania electorală a unui politician oarecare, fie el şi prim-ministru.
Şi apoi, printre multe alte amintiri de acest fel, mă uit uimit la cei ce mă întreabă cum îmi permit să spun că trăim într-o ţară mai degrabă tradiţionalistă, în care ierarhiile şi relaţiile de putere contează mai mult decât oameni, în care egalitatea nu este şi pentru căţei…
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Am dat drumul la un nou număr din Newsletter-ul echipei româneşti pentru studiul valorilor sociale.
Tema numărului realizat de Claudiu este încrederea în instituţii.
• Dinamica încrederii în varii instituţii între 1990 şi 2008
• De ce rămân Biserica şi Armata în topul încrederii
• Cum arata România comparativ cu Europa
• Creşte încrederea în partide?
Fişierul cu pricina este disponibil aici.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Andrei Pleşu, în editorialul din Dilema Veche de săptămâna trecută, deplânge faptul că alegerile i-au impus cel mai des să opteze pentru cel mai mic rău. Cu alte cuvinte, spune că o parte a electorilor nu a votat un candidat fiindcă ei credeau că acesta este bun, ci fiindcă era mai puţin nepotrivit decât ceilalţi.
Eu unul aş deplânge mai degrabă faptul că ne preocupă cine sunt candidaţii şi nu ce gândesc aceştia. Aş prefera să trăiesc într-o societate care nu se interesează aşa de mult de cum îl cheamă pe preşedinte sau pe primul ministru, ce mănâncă, ce maşină are, cum îşi poartă părul, ce dimensiune are sânii sau cu ce se îmbracă. Aş prefera o societate în care mă întreb care sunt ideile, direcţiile în care vreau să ne mişcăm şi pentru care votez. Aş prefera o societate în care cei din aparatul legislativ şi administrativ, deopotrivă aleşi sau nu, sunt nişte anonimi ca toţi ceilalţi, care îşi fac treaba eficient şi nu îşi doresc să joace rolul unor mari domni.
Pe urmă mă uit la obsesia asta pentru a avea un lider care să ne scoată din noroi, care să ne lumineze şi care eventual să ştie să danseze şi pe sârmă. România trăieşte cu o astfel de iluzie încă de la înfiinţarea ei oficială. Cuza, Carol I, Carol a II-lea, Antonescu, Mihai I, în bună măsură Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu au preluat funcţia de reprezentare simbolică a statului ca manifestări ale voinţei electorilor (fie ei populaţia sau elita ce făcea jocurile) de a marca despărţirea de trecut şi începerea unei epoci noi. Cerinţa noastră continuă de a le plasa în sarcină responsabilitatea aproape completă de a ne asigura propăşirea a creat mereu presiune. Astfel, am contribuit la dezvoltarea de către majoritatea celor amintiţi a unor tendinţe autoritare.
Oare nu ar fi mai simplu să punem în sarcina noastră, a fiecăruia dintre noi responsabilitatea de a face sistemul să funcţioneze? La urma urmei sistemul este format din oameni, nu dintr-un singur individ, iar acei oameni sunt chiar electorii. Iar cei pe care îi trimit în parlament sunt cei care li se aseamănă, cei care fac lucrurile la fel ca ei… (asta ca să fac referire la ultimele idei din articolul lui Andrei Pleşu)
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Destul de mulţi ştiu clădirea, greu de rarat: este pe 13 Septembrie, într-un relativ pustiu, vis a vis de Casa Poporului şi seamănă cu aceasta ca arhitectură.
Se cheamă Casa Academiei Române şi adăposteşte mai multe institute de cercetare.
Clădirea nu este terminată, fiind un continuu şantier. În subsolurile sale s-au turnat scene din câteva filme americane.
Mai nou, din când în când, cum Aula nu e finalizată, în holul de la intrare se organizează conferinţe. Ocazie ca angajaţii din clădire să nu mai aibă voie să intre la servici pe intrarea principală, din 13 Septembrie, ci prin spate, prin Calea Rahovei, pe lângă fostul Becker Brau (acolo unde cândva era o fabrică de bere).
O bună ocazie să îmi amintesc cum arată locurile, şi mai ales intrarea secundară în clădire. O imagine de ansamblu este furnizată pe norc.ro.
Altele, le vedeţi mai jos.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Faptul că educaţia în România arată prost este deja o temă pe care o vehiculează toată lumea. E la modă să spui ceea ce în urmă cu câţiva ani nu vroia aproape nimeni să recunoască.
Acest lucru însă face la fel de mult rău educaţiei ca şi nerecunoaşterea hibelor.
Am auzit numeroşi membrii de rang înalt ai administraţiei publice - preşedintele, secretari de stat în Ministerul Educaţiei, alţi miniştri etc. - afirmând public că şcoala românească este de o calitate discutabilă. Am cunoscut responsabili importanţi din Ministerul Educaşiei care îşi trimit copii să studieze fie în afara ţării, fie la şcoli particulare.
Semnalul este clar.
Pe de altă parte, cel mai des povestea cu slăbiciunile educaţiei este utilizată aproape exclusiv în scopuri electorale. Simpla enunţare a problemei şi transpunerea ei în lucruri "sexy" pentru mass media nu ajută nimănui. Marian, pe vremea când eram colegi de birou, avea un screen saver care repeta fraza: "simpla constatatre că eşti prost nu te face mai deştept".
Politicienii se apleacă mai ales asupra chestiilor şocante, de genul filosofi versus ospătari, iar presa, cu slăbiciunile ei profesionale, nu reuşeşte să preia şi să poarte în dezbaterea publică altceva (chiar mă întreb, din ce în ce mai des, dacă libertatea presei chiar este cel mai mare câştig postdecembrist. Adesea găsesc însă avantaje net superioare, precum libertatea de mişcare, antreprenoriatul etc.)
Pe urmă nimeni nu se înghesuie să observe că sistemul educaţional este prost aproape dintotdeauna. Noi toţi suntem produsul lui. Iar problema poate vine şi de aici, dat fiind că peştele de la cap se cam împute.
Nu ar fi rău, prin urmare, să discutăm despre problemele reale ale educaţiei şi mai puţin despre prostiile spuse cu seninătate de diverşi aleşi ai neamului. Altfel, nu facem altceva decât să ajungem să confirmăm lumii brandul despre care vorbeşte Claudiu.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
"Chiaburii fură sudoarea poporului"
.....
"Noi muncim, nu gândim"
.....
"Bugetarii primesc prea mulţi bani şi sunt ineficienţi"
"Avem prea mulţi filosofi şi prea puţini ospătari"
Oare societatea chiar câştigă din lupta de clasă???
Oare schimbarea să fie doar una de faţadă?
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
1. Traian Băsescu are perfectă dreptate: nu avem nevoie de filosofi, ci de ospătari. E simplu, noi muncim, nu gândim. Ceea ce uită însă preşedintele este că nu e tocmai simplu să fi ospătar în ziua de azi: trebuie să ştii ce vin merge cu ce fel de mâncare, ce garnitură e mai indicată, cum să combini aperitivul cu restul etc. Optam mai demult pentru introducerea unei astfel de discipline într-un curriculum şcolar obligatoriu...
Problema este că, pentru a stăpâni astfel de cunoştinţe alese, ai nevoie şi de câţiva filosofi ca să te înveţe varii politeţuri de-ale lor. Iar astfel de politeţuri şi gusturi se deprind prin acel învăţământ superior care se masifică în prezent şi în care, în lume, se merge cu paşi repezi către 75-80% rată de cuprindere.
2. Altfel, Traian Băsescu are dreptate a doua oară: ca să ajungi pe prima pagină a ziarelor şi a blogurilor, trebuie să dai cu pietre în baltă.
Alte gânduri despre ospătari, istorici şi politicieni găsiţi pe la Cristi, pe la Tolontan şi probabil prin multe alte locuri.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Vanity press. Nu ştiam că aşa se cheamă, dar am aflat de la Claudiu.
Există până şi o intrare pe wikipedia.
Dai un ban, probabil câteva zeci de dolari, şi ai o carte de autor. Nu contează ce text pui înăuntru.
Apoi poţi să îi spamezi pe cei pe care nu îi cunoşti, strigând că este "prima carte a unui sociolog roman aparuta in Statele Unite in ultimii 20 ani". Ba mai mult, nu e doar o carte, ci sunt chiar două, şi, ca să dai putere gestului, le lansezi la Bookfest.
Cei mai vechi în branşă au idee cu siguranţă cine e personajul, de care au fost deja spamaţi. Pe cei care nu îi cunosc istoria profesională, dar aud despre gogoriţa de mai sus, îi sfătuiesc să viziteze site-urile "editurii" şi ... organizaţiei (???) unde a fost publicat marele autor.
Mă întreb, necunoscându-i ambiţiile profesionale, oare o încerca să îşi facă dosar de profesor universitar pe la vreo universitate?? ;)
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
În noaptea de dinaintea alegerilor îmi puneam trei întrebări. Răspunsurile au fost în principiu cele aşteptate: rezultatele au confirmat în mare predicţiile preelectorale şi votul de la începutul iernii trecute, exit-poll-urile au indicat binişor distribuţia finală (felicitări ambelor agenţii de colectare a datelor), PNL a fost ca de obicei supraestimat, independenţii au câştigat niţel din diferenţele de mobilizare (aşa cum mă gândisem duminică mai spre prânz, în comentariul postat atunci). Ce fusese mai puţin intuit, dar ar fi fost uşor de prezis, este câştigul UDMR rezultat din diferenţele de mobilizare.
Uitându-mă la cifrele de exit-poll, postate la un loc cu hărnicie de Turambar, văd că estimatele finale sunt un pic în afara vestitei marje de eroare pentru PNL şi PRM, iar la una dintre casele de sondare UDMR-ul iese probabil din marjă, în timp ce la cealaltă e posibil ca EBA să facă acelaşi lucru (nu am stat să fac calcule exacte, mai ales că nu am cifrele care să îmi permită să calculez marja de eşantionare stratificată; evaluările pe care le-am făcut în fraza de mai sus sunt bazate pe estimări grosiere asupra a cât ar trebui să fie marja de eroare garantată cu 95%, la distribuţii 85-15, 90-10, respectiv 95-5, pornind de la ipoteza, avansată de Turambar, că la 50-50 ar fi 1,5%).
De aici apar două întrebări importante pentru sondatori, cărora ar fi util să li se ofere răspunsuri serioase pentru alegerile de peste 4 ani (asta dacă nu or fi anticipate mai înainte):
1. De ce PNL apare din nou supraestimat în exit-poll. Cred că se întâmplă sistematic începând cu 2000.
2. De unde provin erorile de la UDMR/PRM. Mai multe ipoteze pot fi aici testate: (a) vicii de ponderare a eşantioanelor finale astfel încât să ia în calcul şi prezenţa reală la vot; (b) mici deviaţii în aplicarea criteriilor de stratificare la proiectarea eşantioanelor; (c) selecţia reţelelor de operatori.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Probabil că aş fi amânat la nesfârşit scrierea postării anterioare, dacă nu m-aş fi uitat la televizor ieri seară.
Mi-am amintit de un drum la Bruxelles, de acum câteva săptămâni. În sala de aşteptare de la subsolul aeroportului Otopeni – Tarom nu are bani să plătească burduf, aşa că te duc cu autobuzul de la boarding la scara avionului, aşadar în sala cu pricina se derula spectacolul obişnuit oferit de funcţionarii români ce petrec toată săptămâna la Bruxelles şi de cei care plecau de duminică seară pentru a se întoarce sâmbătă dimineaţă.
Nu lipseau fluturatul paşapoartelor diplomatice, guduratul pe lângă europarlamentari, secretari de stat sau oameni de afaceri. Unul dintre cei linguşiţi făcea o figură aparte: nu vorbea în gura mare, ca şi cum ar face o demonstraţie de putere, părea a respinge tentativele de gudurare, era mai degrabă izolat, era îmbrăcat decent, fără fasoane, dar cu haine de calitate, nici scumpe, dar nici ieftine, din cele ce se destramă la prima purtare.
Am fost vecini de culoar în avion şi l-am putut vedea: nu vorbea tare cu ceilalţi, nu trata de sus stewarzii, citea o carte (despre viaţa lui Alexandru Macedon, în limba română), zbura la clasa economic.
Mi-a plăcut omul. De altfel îi mai apreciasem în câteva rânduri, văzându-l intervievat, răspunsurile cumpănite, faptul că ştie despre ce vorbeşte şi nu spune cuvinte doar pentru plăcerea de a se auzi vorbind. Îmi plăcuse modul în care atrăgea atenţia asupra unor riscuri ale României, altfel ignorate de clasa politică românească. Părea a fi altfel, diferit mult faţă de mult mai celebrul său frate.
L-am revăzut aseară la televizor. Avea acelaşi comportament, chiar dacă zilele acestea i se termină mandatul de comisar european.
Sper să nu mă înşel asupra sa, adăugându-l aici, la România pozitivă, pe Leonard Orban. Şi mai sper ca următorul comisar european român să i se apropie ca valoare.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Pantofii cu vârf ascuţit, hainele relativ scumpe, dar prost combinate, şi neapărat sclipitoare, machiajul ei un pic prea puternic, părul lui geluit, costumul din înlocuitori pre-hi-tech. Este evident că sunt estici. Vorbesc tare, româneşte, şi flutură în vânt paşapoarte diplomatice. Afişează ostentativ superioritatea faţă de ceilalţi călători. Nu stau aproape niciodată la coadă, alături de muritorii de rând. Se îmbarcă în primul avion ce pleacă dimineaţa la Bruxelles. Se întorc seara, cu braţele pline de pungi de la duty free, dar şi de plase cu cumpărăturile făcute peste zi.
Am zburat prea des către şi dinspre Bruxelles ca să îi confund. Hainele, privirea, comportamentul îi trădează dacă îi întâlneşti în timpul zilei, la Inno, în centrul Bruxelles-ului, unde o cămaşa redusă costă de la 40 de Euro în sus. Îi vezi de la distanţă că sunt estici. Ştii că sunt funcţionari guvernamentali, ce chiulesc de la o întâlnire europeană. La urma urmei guvernul nu are nevoie de reprezentare, se reprezintă el şi singur.
Cei din avionul de duminică seară, spre Bruxelles, sunt uşor diferiţi: hainele încep să se schimbe, adesea au cărţi de citit în mână, lucru destul de rar la călătorii din România, discută despre cât de mare e birocraţia, afişează o atitudine de superioritate, dar un pic mai soft. Până şi pantofii încep să se schimbe: se vede că nu mai sunt supuşii modei vârfurilor alungite, aşa cum a venit ea din Asia în urmă cu 10 ani.
Mă gândesc uneori la ei, cum se poartă în Bucureşti, întâlnind petiţionari ce vin către guvern de undeva de la ţară, cu straie ce amintesc mai degrabă de comunism. Mă gândesc că, în multe feluri, diferenţa de ţinută dintre ei şi astfel de petiţionari este similară cu cea dintre ei şi cei pe care îi întâlnesc ca parteneri la Bruxelles. Şi îmi doresc ca aceştia din urmă să se întâmple să fie suficient de evoluaţi, pentru a nu reproduce dispreţul bucureştean în relaţia lor cu reprezentanţii arhaici ai guvernului de la Bucureşti.
Full Text/Citeşte textul complet...
Summary only/Doar începutul...
Postări
